Ordinea corectarii sunetelor in tulburarile de pronuntie...

          In cadrul tulburarilor de tipul dislaliei, adica al tulburarilor de pronuntie, in terapia logopedica specialistul logoped are in vedere corectarea pe rand, a sunetelor diagnosticate in urma evaluarii ca fiind omise, deformate, substituite. De obicei, asa cum va aminteam anterior, la prescolari numarul sunetelor afectate este mai mare (caz in care diagnosticul logopedic este acela de dislalie polimorfa), pentru ca la scolari, adolescenti, adulti, el sa se limiteze cel mai frecvent la o grupa de sunete sau chiar un sunet (adica un diagnostic logopedic de dislalie monomorfa). Acest aspect se datoreaza faptului ca acestia din urma au o experienta lingvistica mai ampla, in timp pronuntia lor ameliorandu-se, ca urmare a reglarii auditive a propriei vorbiri, dupa modelul celor care vorbesc corect.   

           Atunci cand diagnosticul logopedic este unul de dislalie polimorfa, prin urmare sunt afectate mai multe grupuri de sunete diferite, specialistul logoped incepe terapia cu emiterea sunetului celui mai putin dificil, ca articulare, dintre sunetele diagnosticate. Sunetele cel mai dificil de articulat sunt acelea care sunt si cel mai frecvent deformate, adica "S", "Z", "Ş", "J", "R", "L", dar si grupurile "CE", "CI", respectiv "GE", "GI". Prin urmare, acestea vor ramane si ultimele de care un logoped se ocupa in terapie. Atunci cand exista unul sau mai multe sunete afectate, dintre cele mentionate anterior, dar si alte sunete precum "C", "G", "H", "B", "V" etc., in terapie se va incepe activitatea pe emiterea acestora din urma. Ultimele mentionate sunt considerate sunete mai usor de obtinut decat cele amintite mai sus. Doar dupa ce corectarea acestor sunete considerate mai "usoare", specialistul logoped trece la corectarea sunetelor "S", "Z", "Ş", "J", "R", "L" si a grupurilor "CE", "CI", respectiv "GE", "GI". 

         Sunetul "R" este in general ultimul sunet pe care se centreaza activitatea logopedica, prin urmare logopedul incepe sa lucreze cu copilul exercitiile de emitere a acestui sunet dupa ce au fost corectate toate celelalte sunete identificate ca afectate la nivelul evaluarii. Se procedeaza astfel deoarece acesta este cel mai dificil sunet, ca mod de articulare (presupune o bine dezvoltata motricitate a organelor implicate in vorbire - cu precadere, o buna flexibilitate a limbii, astfel incat aceasta sa poata vibra), dar si cel care apare cel mai tarziu in vorbirea copilului (adica pana pe la 5 ani). Pana la aceasta varsta, copilul poate ajunge sa-l spuna singur pe "R". Un alt motiv pentru care sunetul "R" este ultimul de care ne ocupam in terapie este acela ca, lucrand la celelalte sunete afectate si exersand la fiecare sedinta exercitiile de motricitate linguala, flexibilitatea limbii creste considerabil, iar copilul poate ajunge sa-l emita pe "R" chiar daca in terapie nu s-a lucrat in mod deosebit pe acest sunet. Acesta este un fenomen pe care l-am intalnit destul de frecvent in activitatea logopedica pe care am desfasurat-o cu prescolarii.

       Trebuie sa stiti ca aceste "reguli" privind ordinea de corectare a sunetelor nu sunt stricte. Fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare si propria evolutie la nivelul terapiei logopedice. Astfel, exista situatii in care copilului ii poate fi mai usor sa-l zica pe "R", decat pe "S", chiar daca "R"-ul e cel mai dificil sunet. In acest caz, ordinea de corectare a sunetelor poate capata modificari. 

        Putem afirma, prin urmare, ca ordinea de corectare a sunetelor este stabilita nu doar in functie de dificultatea pozitiilor de articulare a sunetelor afectate la persoana respectiva, cat mai ales in functie de caracteristicile persoanei in cauza si de modul in care ea evolueaza la nivelul terapiei.

MIC DICTIONAR DE LOGOPEDIE

Dictionar de logopedie

Afonemie = pronuntarea eliptica, fie prin absenta unui sunet sau a mai multor sunete , ceea ce determina o vorbire incorecta, stirbita de inteles semantic si de expresivitate

Agramatism = tulburare de vorbire si scris in care nu mai sunt respectate regulile gramaticale si in consecinta, exprimarea devine incorecta. Este frecventa in oligofrenie, encefalopatii cronice post – traumatice; agramatismul este cauzat de leziuni ale scoartei cerebrale

Alalia = lipsa sau slaba dezvoltare a vorbirii; sindromul de nedezvoltare a vorbirii sau afazie congenitala; audimutitate. Persoanele dispun de auz normal si de dezvoltare intelectuala comuna, deci nu pot fi incadrate in sindromul debilitatii mintale. Alalia se datoreaza unor disfunctii ale zonelor corticale ale vorbirii si este de trei feluri: motorie, senzoriala si mixta. In terapia logopedica este posibila educarea vorbirii mai ales cand auzul nu prezinta o scadere.

Afazia = tulburare in mecanismul psihic al vorbirii si consta in imposibilitatea de a exprima sau de a intelege cuvintele spuse sau scrise. Afazia este un sindrm neuropsihic ce consta in tulburarea sau pierderea functiilor psihice, orale sau grafice. Este insotita de tulburari intelectuale corespunzator unor leziuni cerebrale localizate.

Balbismul(balbaiala) = tulburare a vorbirii, frecventa la copii, mai rara la adulti, rezultata din defectuasa reglare a limbajului si se manifesta prin dezordine intermitenta a pronuntiei: a. prin repetari a inceputului cuvintelor, uneori convulsive sau b. prin blocaje a unor foneme, indiferent daca sunt vocale sau consoane. Au loc emisiuni precipitate, in rafale urmate de momente de dificultate in articularea unor cuvinte, ceea ce face ca aceste, dupa eforturi, sa fie adesea articulate incorect. Se distind 2 forme de balbism: a. clonic, manifestat prin repetitii ale silabelor initiale si b. tonic, se manifesta invers prin imposibilitatea articularii primei silabe, ceea ce presupune chiar si unele grimase sau crispari.

Bradifazie = greutate, taraganeala, incetineala in vorbire, cuvintele silabisite

Bradifemie = tulburare de ritm a vorbirii, viteza scazuta, frecventa in bolile psihice in care exista o inhibitie psiho-motorie, cu incetinirea procesului ideativ, ea fiind expresia verbala a bradipsihiei

Bradifrenie = incetinirea ritmului de desfasurare a proceselor psihice, mai ales in realizarea unei conduite

Bradilalia = vorbirea anormal de lenta, cu intervale mari intre cuvinte, avand ca forma extrema bradifazia

Disfemie = modificarea timbrului vocal; survine in tulburarea de pronuntie a cuvintelor in logonevroza

Disfonemie = este o forma simptomatologica a dislaliei , caracterizata prin distorsiunea fonetica, adica, prin denaturarea articularii fonemului, care reprezinta partea acustica a fonemului, adica ceea ce auzim cand se rosteste o vocala sau o consoana; altfel spus disfonemia reflecta redarea invelisului sonor al fonemului, necomforma cu tiparul fonetic al acestuia, stabilit in baza de articulare a limbii. Aceasta dislalie, prin distorsiune fonetica se datoreaza nerespectarii punctului de articulare.

Disfonie = modificarea timbrului vocal. Poate fi de natura organica in afectiunile hipofizei, care aduce modificari somatice, metabolice si psihice, cu repercursiuni semnificative asupra vocii, vorbirii si cantului. Emisia vicala este slabita, vocea ingrosata, rugoasa, cu modulare si grade diferite de disartrii; uneori vocea este mai putin inteligibila, pronuntia dificila, in special determinata de macroglosie. Vocea oboseste usor, este monotona si frecvent se vadeste lentoare, datorita, pe de o parte, tulburarilor mecanice si pe de alta parte modificarilor psihice. Disfonia functionala a copilului se deosebeste de cea organica, fiind produsa de o utilizare incorecta a vocii fara defectiuni laringostropostopice. Poate fi determinata de un torace stramt care micsoreaza volumul respirator; copilul cata sa o suplimenteze printr-o tensiune a musculatorii laringiene si perilaringiene, fapt care duce la o voce ragusita; poate fi o glota ovalara care evidentiaza disfonia hipochinetica in evolutie; poate fi prezenta vegetatiilor adenoide care dau rinolalia inchisa, care altereaza vocea. Disfonia poate persista toata viata daca nu este corectata printr-o reeducare potrivita.

Disgrafia = este o perturbare a limbajului scris, a folosirii alfabetului limbii si al cuvintelor codificate sub forma grafemelor. Atat scrierea, adica elaborarea si producerea grafemelor, cat si receptionarea si intelegerea sintezei grafemelor, nu respecta cerintele auzului fonematic si ale limbajului oral, nici ale motricitatii si orientarii spatiale. La copilul cu dezvoltarea normala, disgrafia se datoreaza unor insuficiente motorii sau contractii musculare exagerate si adesea unor tulburari emotionale. In sindromul disgrafic, pe langa componenta motrica si psihica este incriminata si componenta neurologica, mintala, intelectuala. La copilul normal psihic se constata ca in formarea si dezvoltarea abilitatilor de scris – citit nu este suficienta numai perceperea corecta a limbajului si grafemelor, dupa cum nici reprezentarea si ordonarea lor in spatiul paginii nu contribuie la realizarea actualului lexic pe deplin.

Disgramatism = inccapacitatea de a formula gramatical actul vorbirii (in special, dupa 5 ani), prin nerespectarea cerintelor morfologice si sintactice ale limbii orale si scrise. Sunt in atentia logopezilor modul de folosire al declinarilor, conjugarilor, acordurilor gramaticale si regulilor ortografice.

Dislalia = este cea mai frecventa tulburare intalnita, provocata de afectiuni organice sau functionale a elementelor periferice ale vorbirii; consta in imposibilitatea emisiei corecte a unui sunet sau a unui grup de sunete. Ea cuprinde deformarea sunetelor, substituirea, omiterea, inversarea lor spontana sau reprodusa, ceea ce schimba structura cuvantului si aspectul semantic, intelesul. Intalnita pana la 5 ani nu este forma patologica, intrucat depinde de ritmul propriu al dezvoltarii, deci are o natura fiziologica. Dupa 6-7 ani are aspect patologic atat din punct de vedere etiologic, cat si psihofiziologic. In functie de aspectele cantitative si calitative, de fonemele implicate morfostructural, de gradul de extindere, putem vorbi despre dislalie simpla si totala, generala. Varietatea lor depinde si de specificul etiologiei, de specificul limbii, cat si de existenta altor handicapuri si particularitati psiho-individuale ale persoanei. Dupa modul de deficienta a aparatului verbo-motor se disting: dislalia organica – anomalii ale organelor periferice ale aparatului vorbirii: dintii, limba, bolta, buze, maxilare) si dislalia functionala, cauzata de functionarea defectuasa a verbo-aparatului articulator: atrofia muschilor buzelor, limbii, obrajilor, valului palatin, maxilare deformate si muscatura deformata, inervatie neterminata, respiratie superficiala etc, cat si o insuficienta dezvoltare a auzului fonematic si a atentiei auditive. Pot fi frecvente si dislalii de cuvinte prin alterarea unor silabe: cu diftongi, triftongi sau grupe de consoane.

Dislalia audiogena (otopatica) = de natura organica, cauzata de un deficit auditiv, prin leziuni la diferite nivele ale analizatorului acustic; ca urmare nu permit receptia normala a vorbirii, nici un autocontrol al propriei articulari. Leziunile ariilor corticale si subcorticale (talamus), cailor talamocorticale, dau o hipoacuzie de perceptie.

Dislalia centrala (de evolutie) = consta in incapacitatea de a pronunta concret anumite sunete sau grupe de sunete si se manifesta prin alterarea, inlocuirea sau omiterea unor forme in structura silabelor sau a cuvintelor. Termenul “de evolutie” indica caracterul ei regresiv, spontan sau dupa un tratament logopedic. Are un caracter dismaturativ care se verifica prin faptul ca scade invers proportional cu varsta si in mod deosebit in terapia logopedia si psiho-pedagogica. Aceasta duislalie este favorizata de doua tipuri de conditii: intrinseci ( manifestate printr-o labilitate neuropsihica, consecutiva unui factor ereditar sau dobandit) si extrinseci (intalnite in cadrul unor tulburari din limbaj, din mediul ambiant sau a bilingvismului, inainte de constituirea limbajului in limba materna).

Dislexia = tulburare a achizitiei normale a lecturii si a limbajului scris. Constatarile cercetatorului acestui sindrom lexico-grafic citeaza convergenta elementelor neurologice cu “elemente afectiv – sociale”. Actiune corelata auditiv – vizual – motora este transmisa in zonele corespunzatoare ale scoartei cerebrale pentru perceperea imaginii literei in timp ce miscarile globului ocular in directia randurilor din text formeaza o transmisie in lant datorita analizatorului motor. Analiza si sinteza actului lexic este si o urmare a auzului fonematic. Actul texic are loc prin cele trei mecanisme de receptie nervoasa, avand localizarea parieto-occipitala temporala, iar prin lexarea acestei zone se produce dezintergrarea cititului manifestata diferit. Dislexicul are dificultati prin inversiune de litere, silabe, cuvinte, cifre, unele stabile altele labile. De obicei sunt insotite de disgrafii si disortografii. Dislexia poate fi: fonematica, optica, literala si verbala, iar din punct de vedere genetic poate fi – constitutionala, de evolutie si afectiva.

Dislogie = tulburari de vorbire si limbaj atat sub aspectul formei cat si al continutului, consecutive tulburarilor de gandire, de logica, fara un substrat neurologic evident. Se manifesta prin alterarea caracteristicilor esentiale ale comunicarii verbale ( caracterul adresativ, situativ, stereotip, saracie lexicala, absenta controlului real asupra emiterii de raspunsuri, dezorganizarea limbajului, dificultati de intelehere siale aparatului verbo-motor). Sub diferite aspece se intalneste in nevroze, dementa presenila, psihoze si psihopatii.

Disprozodia = este o afazie de intonatie. Aceasta tulburarea de vorbire consta in alterarea molodicitatii (la afazici), care au un bagaj de cuvinte relativ important pastrat. Din aceasta cauza, ei dau impresia ca vorbesc cu accent de limba straina. Tulburarea apare si in nevroze, logonevroze, epilepsie, demente, ca si in bizareria discursului schizofrenic.

Embolofazie = este o tulburare de limbaj caracterizata prin aparitia unui fonem sau cuvant fara sens in cadrul vorbirii. Embolofazia survine in encefalopatie, schizofrenie si dementa.

Emerofonie = tulburare de vorbire caracterizata prin blocaj verbal aparuta in timpul noptii. Apare in nevroze, stari anxioase, schizofrenie.

Fonastenie = voce lipsita de energie, slabiciune, vorbire lipsita de modulatii, miscare a buzelor fara sunet.

Gamacism si paragamacism = tulburare de comunicare verbala constand in dificultatea de a propunta consoanele g si, respectiv k, cat si inlocuirea lor cu alte consoane.

Ideoglosie = vorbire neinteligibila datorita frecventelor omisiuni, intervertiri si substituiri de sunete sau repetitii de cuvinte, devenind de neinteles de catre interlocutor. Este specifica oligofreniei, dar si in dislaliile pe fond normal, in cele polimorfe si la copiii anxiosi.

Idiolalie = limbaj neinteligibil, inventat, care caracterizeaza formele grave ale tulburarilor de limbaj (afazie, alalie, dislalie, jargonofazie)

Logopedie = disciplina psiho-pedagogica care se ocupa cu educarea, in special cu reeducarea – terapia corectiva – a limbajului. Studiaza natura si formele de manifestare a defectelor, tulburarilor de limbaj si vorbire, propunand metode si procedee de corectare adecvate logopatilor, cat si particularitatilor individuale si de varsta.

Jargonofazie = tulburare de limbaj care consta intr-o exprimare neinteligibila, formata din sunete, silabe fara semnificatie, lipsita de mesaj. Sunt substituite unele cuvinte prin altele; in deformarea lor, discursul rezultat este incomprehensibil. Este frecvent intalnita in afazia motorie, in demente, in afazii de receptie cu leziuni localizate in lobul temporal stang.

Jargonografie = tulburare a expresiei grafice, de ordin caligrafic si psihografic, cu substituirea sau deformarea cuvintelor, care isi pierd semnificatia, mesajul fiind incomprehensibil. Este specifica afaziei motore si de receptie, cat si dementelor.

Lalatiune = faza prelingvistica constand in emisii vocale fara semnificatie intentionala. Apare in jurul varstei de 3 luni, dupa faza de gangurit si conduce spre faza de verbiaj.

Laliofobie = teama patologica de a vorbi, justificata oarecum la persoanele care prezinta balbism, sigmatism, dizartrie, elemente afazoide, capata caracter net patologic la persoanele dizarmonice, grevate de timiditate, complexe de inferioritate, la care actul vorbirii are semnificatia unui act de mare curaj.

Lalopatie = orice forma de tulburare de vorbire si limbaj

Logofobie = teama de a pronunta gresit un cuvant. Apare frecvent in logonevroza si este determinata de esecurile repetate

Logolalie = deficienta de vorbire manifestata prin intarzierea sau nedezvoltarea limbajului, poate avea o determinanta neuropsihica sau un deficit in dezvoltarea intelectuala.

Logonevroza = balbaiala nevrotica, forma clinica a nevrozelor motorii, cuprinzand un complex de tulburari functionale determinate psihogen, caracterizate prin dereglarea coordonarii musculaturii fonoarticulatorii

Logoplegie = tulburare a limbajului vorbit, caracterizata prin imposibilitatea exprimarii, pronuntarii (chiar la 5-6 ani) silabelor si cuvintelor, corelate cu scaderea capacitatii de intelegere a limbajului scris si vorbit, asociata cu tulburari primare sau secundare ale capacitatii intelectuale.

Logoree = tulburare a expresiei verbale, in sensul hiperactivitatii, constand intr-o crestere exagerata, necontrolata a ritmului si debitului verbal. Poate fi tematica (axata pe o tema principala), dezordonata sau disperata. Se produce asociat cu o excitatie psihomotorie, agitatie, excitabilitate patologica. Intr-o forma ameliorata se manifesta si la normali, aflati intr-o stare de surescitare provocata de evenimente stresante.

Mutacism = manifestare deliberata, voluntara a unei persoane de a refuza comunicarea, datorita unei stari afective negative acute, de dispret, de opozitionism. Se intalneste la copii si tinerui normali, ca o manifestare de protest sau ca atitudine de supraestimare a valorii propriei persoane. Cauze care determina mutacismul: neincrederea, reticienta, protestul.

Mutism = suprimare brusca, temporara a comunicarii verbale, in mod voluntar sau nu, in absenta oricaror leziuni nervoase centrale sau periferice ale aparatului fonator. In aceste cazuri, subiectul a folosit anterior limbajul. Fenomenul se petrece in situatii de trac, la subiectii emotivi sau anxiosi. Se distinge de afazie sau mutenie, lipsind leziunea organica. Poate fi deliberat; poate fi consecinta unei inhibitii patologice.

Palilalie = tulburare a limbajului ce consta in repetarea spontana, involuntara a unor silabe sau cuvinte dintr-o fraza.

Rinolalia = se defineste ca functie instrumentala a organelor de vorbire, prin modificarea tubului fonoarticulator, fie datorita “unei obstructii nazale”, fie datorita “unei comunicatii intre rezonatorul oral si cel nazal”. Timbrul saustructura de supraton, denumita adesea “nazalitate”, este rezultanta unei rezonante care se degaja in pasajul de trecere naso-faringian, marcand pe o scara larga in hiper sau hipo, limitele. Aceasta intonatie aparte a vocii care se formeaza din cauza unei sonoritati anormale este denumita “fonfaire”, tulburare ce provine din cauza directiei inadecvate a curentului de aer pe cale orala, fie in urma unor defecte mecanice, ale activitatii nazale, cerului gurii moale si tare.

Rotacism = aspect al dislaliei consoanelor, cu specific a consoanei “r” – care poate fi intalnita sub urmatoarele forme – omiterea totala a sunetului din cuvant – pronuntarea uvulara sau velara a sunetului care da graseierea – pronuntarea monovibranta a sunetului realizata printr-o singura bataie, lovire a varfului limbii, spre deosebire de pronuntarea polivalenta, realizata prin mai multe batai decat cele necesare – pronuntarea labiala a sunetului prin vibrarea buzelor – pronuntarea interdentala a sunetului “r” – inlocuirea sunetului cu “l”, dislalie numita pararotacism. Pronuntarea corecta a sunetului este cea linguo – dentala apicala.

Tahifemie = forma patologica de hiperactivitate verbala ce consta in accelerarea exagerata a debitului verbal, ritmul ingreunand mult prehensibilitatea comunicarii. Cu toata ritmicitatea grabita nu se constata defecte de ordin sintactic si nici fonetic.

Ce trebuie sa stiu ?

De ce nu vorbesc copiii?

Vorbirea este abilitatea pe care copiii  incep sa o dezvolte cu primele sunete  care le scot. Copilul  incepe sa comunice inca de la nastere. Orice sunet pe care micutul il scoate, orice gangureala, plans, grimasa, zambet reprezinta o modalitate de comunicare.       
Comunicarea propriu-zisa incepe pe la varsta de 6 luni cand se incearca stabilirea unui limbaj comun, imitarea si vorbitul impreuna  fiind  printre  primele segmente in dezvoltarea lui.
La varsta de 9 luni copilul incepe sa rupa primele cuvinte, combinatii repetitive, consoane – vocale.
De la 12 luni pana la 4 ani  dezvoltarea limbajului este in plin apogeu.
La 1 an putem deja vorbi de rostirea primelor cuvinte dar si de recunoasterea lor (ex. mama, tata, papa).
 La 2 ani copilul trebuie sa formeze propozitii din 2-3 cuvinte, sa inteleaga aproximativ 300 de cuvinte, mai mult decat poate vorbi.
 La 3 ani poate intelege aproximativ 900 de cuvinte si vorbeste cca. 50 de cuvinte diferite.Poate sa raspunda la intrebari simple cum ar fi: ”Cum te cheama?”, sa faca diferente intre mare si mic.
 La varsta de 4 ani copilul poate spune o poveste simpla formata din 4-6 cuvinte maxim.
Intre 5 si 6 ani copilul vorbeste deja in fraze, utilizeaza corect pronumele, spune povesti cu precizie.
  La 7 ani intelege intervalul de timp, anotimpurile anului.
Exista motive de ingrijorare cu privire la competentele lingvistice  in cazul in care nu exista nici un tip de discurs pana la varsta de 1 an sau vorbirea nu este clara.

Dezvoltarea limbajului la copii variaza in functie de foarte multi factori:

- cauze genetice (malformatii ale laringelui ,ale corzilor vocale :macroglosia si microglosia);
- cauze neuromotorii (lipsa stimularii limbajului);
- absenta masticatiei (copilul  a fost hranit doar cu lichide sau semilichide pana la varsta de 5-6 ani);
- cauze centrale (dezordinea arhitecturii cerebrale: alalia);
- o trauma emotionala la o varsta frageda;
- retardul general;
- cauze endogene
- deficienta mentala de gradul I – debil mintal: primul cuvant apare la varsta de 2 ani (la copiii tipici apare in mod normal la 1 an), utilizarea propozitiilor in comunicare apare  la 3 ani (in mod normal apare la 1,7 – 2ani), vorbirea apare la 3 ani (in mod normal apare la 1,3ani);
- deficienta de gradul II (deficienta de grad sever) vorbirea este imperfecta, pronuntia prezinta diferite tulburari, inteligibilitatea este redusa, vorbirea se limiteaza la cuvinte uzuale iar structura gramaticala nu este insusita, agramata;
- deficienta de gradul III sau deficienta de intelect profunda (nu isi insuseste limbajul decat in forme simple);
- lipsa auzului;
- paralizia muschilor fetei;
- cauze organice diferite traumatisme mecanice care afecteaza sistemul nervos central, cu cat zona lezata este mai afectata cu atat tulburarile sunt mai complexe (infectii sau intoxicatii cu substante chimice,medicamentoase ) bolile copilariei: pojar, scarlatina, meningita, encefalita
- accidentul vascular cerebral – atunci cand creierul este afectat pe partea dreapta (centrul limbajulu), aceasta tulburare este numita afazie  (tulburare a vorbirii care afecteaza exprimarea sau intelegerea limbajului vorbit sau scris);
Aceste cauze pot determina tulburari de limbaj pe perioade limitate sau pe toata durata vietii.
Unii au capacitatea de a vorbi dar nu dispun de capacitatea de a utiliza limbajul intr-un mod adecvat.
Unii nu utilizeaza vorbirea directa dar sunt capabili sa invete sa comunice prin alte metode: scris, tastat, carduri cu imagini ( PECS ajuta la dezvoltarea competentelor lingvistice) sau dispozitive digitale de comunicare.


 Alina Capusan, psiholog AITA   http://autismro.wordpress.com/2013/08/27/de-ce-nu-vorbesc-copiii/

Materiale folosite in terapia logopedica

Materiale Edurelle – necesare in logopedie si terapia ABA

Stimularea cognitiva se refera la cunoasterea lumii inconjuratoare . Intelegrerea lumii se face treptat si fiecare intalnire cu un obiect, imagine sau eveniment ne ajuta sa ducem intelegerea la un nou nivel.

Intr-o prima etapa copilul percepe un obiect sau o imagine caruia ii asociaza o semnificatie, un cuvant. Acel cuvant este un nume, un mod de a invoca obiectul, fara a spune nimic altceva despre el. Treptat, prin perceptii si observatii repetate, obiectul incepe sa capete si insusiri.

Uneori copii au dificultati in procesul de dezvoltare al limbajului si gandirii. Din acest motiv, noi le punem la dispozitie un set de materiale care sa sustina procesul terapeutic acolo unde copilul intampina dificultati de intelegere sau de exprimare.
Acest set de material adduce suportul necesar pentru a invata:
1.Obiecte uzuale in programe ca:
-denumirea obiectelor
-potrivire (imagini identice si similare)
-categorii
-functionalitatea obiectelor
2.Fructe si legume
3.Culori
4.Figuri si forme
5. Actiuni uzuale
6.Emotii si stari de baza
7.Antonimele (mare-mic; ud-uscat; gras-slab etc)
8.Pozitii spatiale
9. Vremea si fenomenele naturii si anotimpurile
10. Singular –plural. Gen si numar
11.Extinderea propozitiilor
12.Cauzalitate
13.Secventialitate

TERAPII UTILE

Terapia Meixner

   
Această metodă a fost experimentată de logoped-psihologul ungar Dr. Meixner Ildikó şi are drept scop prevenirea dislexiei şi reeducarea citit-scrisului.
Metoda Meixner este o metodă complexă fonetico-analitico-sintetică-logopedică  în care se pune accent pe emiterea, analiza şi sinteza sunetelor. Această metoda vine în sprijinul copilului dislexic prin folosirea metodelor psihologice şi prin faptul că se adaptează la ritmul şi nevoile lui, prevenind posibilitatea de a greşi.
Principiile care stau la baza metodei Meixner sunt:
1. În primul rând, se cere respectarea principiului pedagogic al gradaţiei, adică învăţarea se face în  paşi mici.
2. Principiul asociaţiei triple în însuşirea citit – scrisului.
Asociaţia formei acustice a sunetului (fonemul) cu forma vizuală a literei (grafemul) se leagă cu engrama motrică a articulării sunetului, conştientizând poziţia buzelor, poziţia limbii, mişcarea corzilor vocale.
3. Principiul prevenirii inhibiţiei omogene.
Metoda Meixner în procesul învăţării alfabetului previne apariţia inhibiţiei omogene prin faptul că literele, sunetele asemănătoare ca: m-n, b-d- se predau la o distanţă mare într-o ordine aparte. Procesul psihic denumit „inhibiţie omogenă” a fost descoperit de Dr. Ranschburg.
4. Principiul prevenirii şi evitării rigidităţii gândirii.
Din cauza disfuncţionalităţii cerebrale, sistemul nervos şi procesele psihice ale copilului dislexic nu funcţionează flexibil. Pentru prevenirea acestui lucru trebuie să ştim că numai exersarea multiplă în formă de joc didactic, cu multiple exerciţii, cu ilustraţii manevrabile şi corectarea imediată a greşelilor asigură rezultatul dorit.
5. Principiul asigurării atmosferei agreabile, plăcute a activităţilor cu elevii dislexici.
Orele şi toate activităţile elevilor dislexici trebuie în aşa fel organizate, încât să se asigure un climat plăcut, în care copilul să se simtă bine. Motivaţia pozitivă continuă, recompensa imediată a tuturor eforturilor îl fac pe copilul emotiv şi care oboseşte repede să depună efort în realizarea rezultatelor dorite, învingând emoţia şi stresul inhibitor caracteristic copilului dislexic.
Prin intermediul metodei de prevenţie meixneriană se dezvoltă ariile care contribuie la evitarea apariţiei şi tratarea adecvată a dislexiei şi a disgrafiei: vocabularul pasiv şi activ, percepţia vorbirii, înţelegerea vorbirii, atenţia, memoria auditivă, memoria vizuală, diferenţierea auditivă fond-formă, discriminarea auditivă, diferenţierea vizuală fond-formă, discriminarea vizuală, coordonarea vizuo-motrică, motricitatea, echilibrul, motricitatea fină, schema corporală, orientarea spaţială, orientarea temporală, serialitatea.

Terapia Sindelar

Metoda Sindelar
Programul de dezvoltare cognitivă Sindelar este o metodă de prevenţie şi de terapie, destinată copiilor predispuşi spre dislexie (5-7 ani) şi copiilor dislexici (7-15 ani). Metoda elaborată de către psihologul austriac Brigitte Sindelar vizează identificarea şi dezvoltarea acelor capacităţi cognitive a căror disfuncţionalitate cauzează apariţia tulburărilor de învăţare.
Aplicarea programului presupune o examinare cu testul Sindelar în baza căruia se elaborează un plan de intervenţie individualizat. În concepţia lui Sindelar terapia trebuie începută de la „rădăcini”, acolo unde capacităţile cognitive încă funcţionează bine.
Programul terapeutic Sindelar cuprinde o serie de exerciţii de dezvoltare cognitivă care vizează diferenţierea vizuală, diferenţierea vizuală fond-formă, diferenţierea auditivă, diferenţierea auditivă fond-formă, memoria vizuală, memoria auditivă, intermodalitatea, serialitatea şi orientarea în spaţiu.
Terapia necesită exersarea zilnică, timp de 10 minute, a unei capacităţi cognitive disfuncţionale, ceea ce presupune o colaborare activă între părinţi şi specialiştii formaţi cu metoda Sindelar. Primele rezultate pozitive apar după 3 luni de terapie, dar terapia este de lungă durată.
După aplicarea corespunzătoare a programului Sindelar, capacităţile cognitive încep să se  dezvolte, fapt ce asigură o bază mai solidă în formarea deprinderilor de scris-citit.
Exerciţiile programului se pot combina şi cu alte proceduri de dezvoltare cum ar fi terapia logopedică. Nu există încă adaptarea în limba română a acestei terapii.
http://www.sindelar.at/

Terapia Ayres

Disfuncţia de integrare senzorială este o tulburare neurologică provenită din incapacitatea creierului de a integra anumite informaţii primite de la cele cinci sisteme senzoriale principale ale corpului. Aceste sisteme senzoriale sunt responsabile pentru detectarea semnalelor vizuale, a sunetelor, mirosurilor, gusturilor, temperaturilor, durerii, poziţiei şi mişcării corpului.
Integrarea senzorială oferă un fundament important pentru învăţarea complexă şi comportamentul adecvat. Procesul integrării senzoriale se petrece automat şi fără eforturi pentru majoritatea copiilor, dar la unii nu funcţionează în mod normal.
Metoda Ayres, elaborată de către Anna Jean Ayres, cercetătoare şi psiholog din California, încearcă să amelioreze disfuncţia de integrare senzorială prin diferite stimulări ale copiilor. Prin impulsuri senzoriale variate se dezvoltă sistemul de echilibru, reflexele primitive dispar, mişcările ochilor devin normale, se organizează mai bine integrarea celor două părţi ale corpului, adică se maturizează sistemul nervos. Această terapie este folosită şi pentru tratarea tulburărilor de învăţare.
Atmosfera orelor este agreabilă, copiii sunt atraşi de instrumentele de lucru folosite, dezvoltarea copiilor se face într-un cadru plăcut, prin jocuri atrăgătoare. Terapeutul are o atitudine nondirectivă, lăsând copilul dislexic să aleagă acele jocuri care reprezintă o provocare pentru el şi îi oferă succesul. De obicei, aceste jocuri asigură exersarea unei capacităţi nedezvoltate în totalitate la copil. După un timp, copilul va alege un alt joc, puţin mai greu, care va reprezenta o nouă provocare pentru el. În acest mod natural, prin autoasigurarea succesului, copilul se va dezvolta treptat printr-un proces de autovindecare.
Terapia necesită o examinare prealabilă, care identifică capacităţile deficitare ale copiilor. Astfel, cunoscând nivelul de dezvoltare, terapeutul va şti ce set de jocuri trebuie să ofere copilului.
Instrumentele de lucru specifice, folosite în acestă terapie sunt: diverse leagăne din diferite materiale, mingi uriaşe, cercuri hulahoop, spaliere, oglinzi mari, plase suspendate, disc rulant, etc.
http://en.wikipedia.org/wiki/Anna_Jean_Ayres
http://www.sensoryintegration.org.uk/about/default.asp?ID=5

EXISTA DIFERENTE INTRE VOCE, VORBIRE SI LIMBA?

CE ESTE VOCEA, VORBIREA SI LIMBAJUL?

Funcţiile şi abilităţile vocii, vorbirii şi a limbajului sunt înrudite. În unele cărţi aceste cuvinte sunt uneori folosite ca sinonime. Dar specialiştii susţin că este important să se facă o distincţie clară între ele.
Vocea
Vocea (sau vocalizarea) este sunetul produs de oameni, folosindu-şi plămânii şi corzile vocale din laringe. Vocea nu se manifestă întotdeauna ca vorbire; exemple ar putea fi râsul, plânsul, cântatul sau gânguritul unui bebeluş. Vocea este generată de aerul care iese din plămâni şi apropie corzile vocale. Când presiunea este suficientă, acestea vibrează şi generează sunete. Dacă vibraţia nu se produce normal, se va auzi doar un şoptit.
Vocea unei persoane este la fel de unică precum amprenta digitală. Ea ajută la definirea personalităţii, stării şi sănătăţii unui om. Un procent semnificativ din populaţie are probleme legate de voce. Acestea se referă la înălţimea, volumul şi calitatea acesteia. Deficienţele de acest tip sunt cauzate de diferite neajunsuri fiziologice sau de boli care afectează persoana respectivă.
Vorbirea
Oamenii îşi exprimă gândurile, sentimentele şi ideile oral, unul altuia, printr-o serie de mişcări care alterează tonalitatea vocii, producând o înşiruire de sunete specifice. Vorbirea este produsă de acţiuni coordonate precis ale muşchilor din cap, gât, piept şi abdomen. Dezvoltarea vorbirii este un proces gradual, care poate dura câţiva ani. În acest interval, copilul învaţă cum să-şi coordoneze aceste mişcări pentru a produce sunete inteligibile.
Totuşi, când ajung în clasa I, aproximativ 5% dintre copii au probleme de vorbire, majoritatea acestora având cauze necunoscute. Cele mai multe deficienţe de vorbire apar la copii care se dezvoltă normal în celelalte domenii.
Limbajul
Limbajul (sau limba) este modalitatea prin care oamenii comunică, transmiţându-şi cunoştinţele şi convingerile; cu ajutorul lui, comportamentul poate fi experimentat, explicat şi împărtăşit. Baza sa este o convenţie socială, prin care persoane diferite pot folosi aceleaşi semne, sunete, gesturi şi înscrisuri, ştiind că ceilalţi le vor înţelege semnificaţia. Limbajul se dezvoltă în primii ani de viaţă, fiind dificil de învăţat mai târziu.
Câteva procente din populaţie suferă de deficienţe ale limbajului. Aceste dizabilităţi afectează diferit copiii şi adulţii. La copiii care nu folosesc limbajul în mod natural, de la naştere, sau care au probleme de exprimare în copilărie, limbajul nu va fi complet dezvoltat. Motivele pentru care o persoană nu ajunge să poată avea un limbaj normal pot să fie fizice (atac cerebral, răni la cap, demenţă, tumori pe creier) sau psihice (retard mental, autism, probleme cu auzul).http://www.exercitiilogopedie.ro/ce-este-vocea-ce-este-vorbirea-ce-este-limbajul/.

Logopedia si educarea limbajului

Adăugaţi o legendă

"Ca oricare ştiinţă, logopedia s-a constituit pe baza necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a formula procedeele specifice educării limbajului tulburat.

Logopedia este o disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, este o disciplină cu un pronunţat caracter practic rezultat din necesităţile imediate ale comunicării interumane, al necesităţii de educare a limbajului, al înţelegerii şi al stabilirii relaţiilor specific umane. Constituirea ei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în primul rând în domeniul ştiinţelor psihologice şi pedagogice, dar şi în cel al medicinei, fiziologiei, lingvisticii etc. În cercetarea problemelor limbajului şi a tulburărilor sale există multe zone de intersecţie între logopedie şi aceste ştiinţe, fără a se confunda cu ele.

Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoaşterea etapelor de dezvoltare şi manifestare psiho-comportamentală, prin enunţarea posibilităţilor de evoluţie în raport de condiţiile instructiv-educative şi a capacităţilor interne fiecărei persoane. Aceste cunoştinţe sunt completate prin dinamica şi mecanismele dezvoltării în cazul diferitelor deficienţe psihice de care se ocupă psihopedagogia specială – psihologia deficienţilor şi pedagogia acestora..

Psihologia generală face posibilă cunoaşterea mecanismelor de dezvoltare a limbajului, a funcţiilor sale şi a rolului acestora în viaţa psihică. Cunoştinţele din medicină, psihopatologie, foniatrie, laringologie, psihiatrie, neurologie creează un tablou complex al înţelegerii alterării psihice, al patologiei organelor fonoarticulatorii şi al implicaţiilor acestora asupra formării şi evoluţiei limbajului. De asemenea, aceste discipline fac posibilă înţelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos în viaţa psihică şi al recuperării fizice, ceea ce facilitează acţiunile educative.

La rândul său, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de date de un interes deosebit pentru înţelegerea etiologiei şi simptomatologiei tulburărilor de limbaj, al mecanismelor şi dinamicii formării vorbirii corecte sub influenţa acţiunii educative, al rolului jucat de emisia-recepţia corectă a vorbirii pentru dezvoltarea psihică a fiecărei persoane şi a adaptării sale la mediul social.

Prin urmare, problematica de care se ocupă aceste discipline de intersecţie cu logopedia nu este comună şi nici nu se suprapune. Logopedia se diferenţiază în esenţă de foniatrie, ca şi celelalte discipline care au legături cu tulburări de limbaj, prin abordarea acestor probleme din punct de vedere psiho-pedagogic. Cu alte cuvinte, logopedia studiază tulburările de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psiho-pedagogice de a le preveni şi corecta.

În prezent tot mai mulţi specialişti afirmă relaţiile logopediei cu alte ştiinţe, recunosc necesitatea acţiunii în echipă şi evidenţiază problematica specifică fiecărui domeniu, dar şi avantajele colaborării atât pe plan teoretic cât şi practic. Deci, limbajul nu poate şi nu trebuie privit izolat, ci în strânsă corelaţie cu ansamblul manifestărilor psihice, integrat în fenomenele psiho-comportamentale pe care le influenţează şi este influenţat de acestea."

Prof.univ.dr. Tobolcea Iolanda (curs de logopedie)